O propunere legislativă înregistrată, în această toamnă, la Senat urmărește să introducă în sarcina organizatorilor de jocuri de noroc crearea unei baze de date electronice centralizate care să gestioneze persoanele care solicită auto-excluderea. Dacă această inițiativă va fi adoptată, operatorii vor avea obligația de a identifica persoanele care intră în incinta locațiilor și de a ține evidența în format electronic a datelor de identificare
Auto-excluderea este una dintre cele mai la îndemână măsuri de protecție în domeniul responsabilității sociale față de pericolul dat de practicarea jocurilor de noroc în exces. Dar și cea mai restrictivă, în opinia psihologilor. Din perspectivă psihologică, în lume, la nivelul specialiștilor în comportamente de jocuri de noroc, există păreri contradictorii despre utilitatea auto-excluderii ca formă de reducere a daunelor provocate de practicarea în exces a jocurilor de noroc, păreri care susțin de fapt că o astfel de măsură nu rezolvă problema de fond a unui jucător ce a trecut de granița distracției. Unii sugerează că acest instrument este un potrivit răspuns de sănătate publică la minimizarea riscurilor, în timp ce alții o consideră ca fiind o abordare reactivă, inflexibilă, facilitând mai degrabă abstinența pe termen scurt decât auto-controlul persoanei afectate, așa cum este cazul Comisiei de Gambling din Australia, omologul Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc.
Într-un raport dat publicității în anul 2010, Comisia specifică faptul că o eventuală solicitare de auto-excludere venită din partea unui jucător care se confruntă cu probleme îi poate provoca acestuia jenă sau un puternic sentiment de rușine și poate acționa mai degrabă ca un factor de descurajare. O consecință, deci, a unui posibil stigmat pe care o persoană vulnerabilă îl poate resimți atunci când se află în căutarea ajutorului. Australienii consideră că dacă un jucător a luat măsuri pentru a opri jocul patologic, impunerea unei vizite într-o locație de joc pentru a face o astfel de solicitare poate fi contraproductivă, expunându-l astfel din nou în fața jocurilor de noroc. Acest lucru este valabil și în cazul jocurilor de noroc online pentru care jucătorul este obligat să viziteze site-ul web în eventualitatea în care dorește să facă această solicitare.
În legătură cu latura practică a ceea ce reprezintă auto-excluderea, în cele ce urmează ne propunem să aflăm ce state ale lumii implementează auto-excluderea ca măsură de protecție pentru jucători, dar mai ales modul în care o aplică.
În Marea Britanie, organizatorii de jocuri de noroc sunt obligați să facă parte din ceea ce reprezintă Multi-Operator Self-Exclusion Schemes (MOSES), schema de auto-excludere multi-operator care permite unei persoane să facă o singură cerere de auto-excludere din locațiile de jocuri de noroc din aria în care locuiește. Măsura este aplicabilă și pe tipuri de activități de jocuri de noroc, nu doar pe operatori, iar odată înscris într-o asemenea bază de date, jucătorul nu va mai putea fi admis în nicio locație, a niciunei companii. Un sistem similar a fost adoptat și în Elveția. Însă, potrivit unei cercetări care a vizat America de Nord și Europa și modul cum este implementată măsura auto-excluderii, a reieșit faptul că nu se știe cu certitudine dacă jucătorii auto-excluși practică jocuri de noroc în alte țări sau locuri apropiate de granițele țărilor în care au rezidența și că această măsură se poate dovedi ineficientă în lipsa unei colaborări interstatale.
În statul american New Jersey, există patru opțiuni puse la dispoziție de către autoritatea de stat (prin intermediul programului de joc responsabil pe care îl derulează), pentru ca un individ să-și restricționeze accesul la jocurile de noroc: fie transmite acesteia o solicitare prin email (pentru activitățile de jocuri de noroc practicate în online) sau își blochează contul deschis pe platforma de joc, fie depune, în persoană, o cerere adresată Consiliului de stat pentru jocul compulsiv, care poate acoperi, la alegere, atât ambele forme de jocuri de noroc (tradiționale și la distanță) ori pe una dintre acestea. Perioada pentru care poate fi solicitată aplicarea măsurii de restricționare a accesului poate fi de un an, cinci ani sau definitivă. În statul Illinois, odată admis în baza de date, solicitantul nu mai are dreptul la joc timp de cinci ani. După această perioadă, pentru ca persoana să aibă din nou acces la activitățile de jocuri de noroc, i se vor solicita certificate medicale și rezultatele unui program de terapie psihologică asociată dependenței de jocuri care a fost urmat de acesta.
Comisia Europeană a emis în 2014, însă doar pentru activitatea de jocuri de noroc online, un Ghid cu recomandări privind respectarea principiilor pentru protecția consumatorilor și a practicanților de jocuri online, orientări care, printre altele, recomandă țărilor membre să „adopte sisteme de identificare electronică în procesul de înregistrare”. Potrivit unui raport dat publicității în 2018 de către EBGA, la nivelul acestui an, doar o singură țară a urmat îndeaproape orientările oferite de Comisie pentru mediul online. Este vorba despre Danemarca, țară care deține, prin autoritatea de stat, un registru național al auto-exclușilor. Potrivit raportului, doar 14 țări membre UE dețin registre cu jucători care au raportat probleme cu jocurile de noroc din mediul online și care sunt administrate de către autoritate ori de organizatorii de jocuri de noroc la distanță. În Spania, intrarea unui jucător în registrul online de autoexcludere este considerată permanentă. În Franța, perioada minimă pentru autoexcludere este 7 zile, în timp ce în Italia se poate solicita auto-excluderea pentru 30, 60, 90 de zile sau defintiv. În Lituania perioada minimă este de 6 luni, în Portugalia este de 3, iar în Letonia și Germania aceasta a fost stabilită la 12 luni. În România, potrivit legislației în vigoare, organizatorii de jocuri de noroc au obligația de a pune la îndemâna jucătorilor o facilitate care să le permită acestora să solicite o excludere temporară sau permanentă sau întreruperea accesului la joc pe o perioadă prestabilită de maximum 7 zile. Jucătorul poate solicita radierea sa din registrul electronic numai după expirarea unui termen de 6 luni de la înscriere.
Referitor la propunerea legislativă înregistrată în această toamnă la Senat, dincolo de multiplele aspecte juridice – incluzând aici și respectarea RGPD – pe care o astfel de inițiativă legislativă le pune în discuție, dar mai ales de seria de detalii tehnice care pot duce (sau nu) spre implementarea cu succes a măsurii și care trebuie corelate cu un studiu de impact, o astfel de inițiativă poate fi oportună doar în contextul în care preia cercetări ale specialiștilor și exemple de bune practici pe care țări cu vastă experiență în domeniul gamblingului le oferă. „Sunt multe companii care au adoptat intern astfel de proceduri de auto-excludere. Se vede o evoluție în ceea ce privește orientarea către responsabilitate a organizatorilor de jocuri de noroc. În concițiile în care auto-excluderea nu rezolvă problema de fond, respectiv jocul compulsiv, impunerea unor măsuri de excludere sub orice formă va genera, cu siguranță, alte probleme de încălcare a legislației. Mai precis împingerea celor auto-excluși către accesarea unor site-uri externe de jocuri de noroc. Chiar dacă prin legislație acest lucru nu este permis, iar providerii de Internet au obligația de a seta IP/DNS blocking, se pot evita aceste filtre și, în disperare, aceasta va fi o cale aleasă. O altă îngrijorare poate veni de la reapariția în România a unor medii de joc nelicențiate, mai precis a pieței negre. Din punctul meu de vedere, focusul tuturor, atât al autorității, cât și al celor din piață, trebuie să fie pe două direcții, educație și prevenție și asigurarea unui suport specializat, terapie psihologică și/sau psihiatrică”, este de părere Liviu Popovici, președinte Romanian Bookmakers.
Articol publicat în ediția print a revistei Casino Inside nr 108/Octombrie 2020
